Sa mergi in alta tara special pentru un concert P!nk? Cea mai buna idee!

Am avut o vara plina pana in momentul de fata si sunt foarte recunoscatoare Universului pentru toate lucurile bune ce mi se intampla. Am vrut sa scriu intai despre Open Air Blues Festival dar promit sa fac asta in zilele urmatoare. Spun promit pentru ca daca nu, o sa ia mai mult timp. 🙂 Imi place sa scriu, imi place sa-mi exprim gandurile, sa povestesc mai ales despre experiente care mi-au oferit bucurie. Dar imi dau seama ca atunci cand scriu doar pentru mine, e mult mai usor. Cand vine vorba sa scriu intr-un spatiu public, sunt mult mai exigenta cu mine si exigenta asta cere timp si o anumita stare pentru a scrie.

Vazusem in mediul on-line ca P!nk va concerta in Europa. Eu traiam cu impresia ca e primul ei turneu in Europa si ca e sansa vietii mele sa merg sa o vad in concert live. M-am documentat ulterior si am aflat ca P!nk a cantat toata viata ei prin Europa :))

Desi mi-am dorit si mi-am propus inca din decembrie sa merg sa o vad, nu am facut nimic in sensul asta. Adica nu tu cumparat bilete, nu tu stabilit o perioada, o tara, o persoana cu care sa merg, nimic. Pana imi trimite o fata mesaj: “‘Am vazut ca iti place P!nk, vrei sa mergi cu mine la concert in Varsovia?

Am (N-am :)) ) un bilet in plus! (Asta cu N-am e reala si amuzanta dar n-o sa povestesc despre ea ca ia “multe litere” :)) ) Am ramas gura-casca citind mesajul gandidu-ma la cum mi-am dorit eu din decembrie sa pun la punct detaliile unei plecari si nu am facut-o si uite cum apare ocazia! Nu eram deloc pregatita sa plec, aveam stabilita o iesire cu iubitul meu in perioada aia, eram intre ciocan si nicovala.

Am hotarat intr-un final ca merg. Eram super entuziasmata. O vad pe P!nk in concert. Ma simteam de parca merg in America sa o vad. In capul meu era mai mult ideea asta ca a vedea o artista ca P!nk in concert live nu e de ici de colo. Si chiar nu e. Dar eu nu mi-am imaginat nicio secunda ce urmeaza sa vad. Am primit un mini spoiler cum ca a mai fost cineva in Barcelona sa o vada si ca sa ne pregatim (eu si fata cu care am fost) ca nu am vazut in viata noastra ce urma sa vedem. Nimic mai mult. Nu am cautat poze, filmari, nimic pe nicaieri. Am vrut sa fiu surprinsa. O, si ce am fost!

M-am interesat in schimb unde va canta, si am aflat ca va concerta pe Stadion Narodowy. Am dat repede o cautare sa aflu mai multe si aflu despre acest stadion ca este unul din mandriile orasului Varsovia si chiar un punct turistic atunci cand nu sunt meciuri de fotbal sau concerte. Mi-am zis: “Ei, e un stadion. Mare chestie.” Dar da, e maaaareee. Si nu am fost niciodata pe un stadion atat de mare.

V-am povestit intr-un articol despre cum eram cand am ajuns pentru prima oara la Neversea. Cam asa eram si cand am ajuns pe PGE NARODOWY. Datorita unei fete foooarte simpatice pe care am cunoscut-o acolo (si careia ii sunt recunoscatoare) venita si ea din Romania special pentru concert, am avut sansa sa o vad pe P!nk de aproape. Nu stiu sa aproximez dar cred ca la 10 metri distanta de ea tot eram. Nici nu visam sa stau asa aproape.

Concertul a inceput asa cum era si firesc, cu piesa Get the Party Started. Scena era plina de culori, predomina rozul ala strident care imi place mie sa-l port pe unghii, dansatori purtand acelasi roz, un candelabru urias, stralucitor in mijlocul scenei si P!nk, care era si mai stralucitoare decat candelabrul ala cat era el de mare, canta si dansa…cu el. Da, cu el, cu candelabrul. O nebunie. Ma uitam cu ochi mari si nu-mi venea sa cred. Tipam de bucurie si aveam senzatia ca nu e suficient. Explodam de fericire, de faptul ca mi-a fost dat sa vad asa ceva.

Si era doar inceputul. Evident, era inghesuiala mare, nu aveai spatiu pentru a dansa, sau liniste pentru a o asculta pe P!nk si vocea ei inconfundabila la intensitate maxima (era destul de multa galagie in jur, lumea tipa, si eu mai tipam uneori :), asa e in concerte). Eram asa, ca intr-un autobuz la o ora de varf, mai cu mirosuri, mai cu oameni imbufnati (???) mai cu calcat pe picior, dar, cand stai la 10 metri distanta de scena pe care canta P!nk, nu te astepti la altceva. Stai si induri. De fapt, faci abstractie si te bucuri ca esti acolo.

“I’ll be burnin’ rubber, you’ll be kissin’ my ass.”

Mi-a placut dintotdeauna P!nk. Nu pot spune ca am fost vreodata fana, mi-a placut dintotdeauna vocea ei, aproape tot ce a lansat ca single mi-a placut si am fredonat multe din piesele ei. Dar nu m-a interesat niciodata mai mult. Sa-i ascult albumele, sa o urmaresc pe Social Media, nu am fost genul ala de admiratoare. Acum sunt. Dupa concert am intrat pe Wikipedia si am inceput sa citesc despre tot ce inseamna cariera ei de la inceput, din 1995 si pana in prezent. Am fost pur si simplu fascinata. Si inca sunt. Pentru ca imi plac al naibii de mult oamenii ca ea, care au muncit o viata intreaga sa ajunga sa fascineze o lume intreaga.

Daca ma intreba cineva inainte de concert ce parere am despre P!nk spuneam asa: o voce buna, timbrata, rockerita, o cantareata rebela, nebunatica si care nu da doi bani pe gura lumii. In momentul de fata ea este din punctul meu de vedere un artist complet, o femeie echilibrata, o cantareata care se bucura ca un copil de muzica si de faptul ca are sansa sa faca asta, o dansatoare minunata si plina de energie, mandra de ea si de abilitatile pe care le are, mai nebuna decat mi-o imaginam, o acrobata desavarsita, o mama si o sotie fericita. Un om implinit. Asta mi-a transmis in tot timpul concertului. Si nici nu ma intereseaza daca e altfel decat am vazut-o eu.

Concertul a fost cu dans, cu monoloage, cu acrobatii, cu povesti prezentate prin cantec, cu momente video, cu momente acoustice, cu de toate. Dar mult mai buna ca shaworma. :))

A cantat multe din piesele cunoscute si la noi, printre care Just like a pill; Try; What about Us; So What; Fucking perfect; Just give me a reason, Raise your glass. M-am bucurat sa cante o piesa care nu e single dar care mie imi place foarte mult, Secrets. Nu a cantat Family Portrait si sunt sigura ca au fost si fani dezamagiti pentru asta. Pe mine nu m-a deranjat pentru ca stiu cat de sensibila este acea piesa pentru ea si pentru multi altii si poate ca este intr-un moment atat de bun al vietii ei incat acea piesa e pastrata acolo in adanc iar concertul asta din cadrul turneului mondial Beautiful Trauma este atat de plin de culoare, de energie buna, de lucruri minunate ce se intampla pe scena incat desi imi place enorm piesa, eu ca spectator nu i-am simtit lipsa. Ceva din mine spune ca e mai bine ca nu a cantat-o. Poate erau in public oameni care ar fi simtit piesa din prisma propriilor experiente si poate ca ar fi adus un val de tristete mult prea mare pentru un spectacol atat de grandios. Cine stie… imi dau si eu cu parerea 🙂

Nu cred ca e necesar sa discut despre calitatile vocale ale lui P!nk. Adica, femeia implineste 40 de ani in septembrie si a inceput sa cante de la 14 ani. Adica… de 26 de ani. Cand faci muzica de 26 de ani e firesc sa fii la nivelul lui P!nk. Sau nu neaparat. Mai depinde si de talent si de determinare, sansa, noroc 🙂 Imi place lipsa de demonstratie la P!nk. Ea nu mi-a aratat cat de bine stie sa cante, e cat se poate de constienta de calitatile ei. Ea mi-a aratat ca se bucura, ca ii place la nebunie ca e acolo. Ca danseaza, ca face acrobatii, ca ii place sa tipe. Ce-i mai place sa tipe! Si ce-mi place ca ii place :)) Ii plac si ei acutele, mama, mama. M-am vazut pe mine in unele momente de-ale ei (vorbesc strict de bucurie si nu de talent, performante, etc., da?? :)) ). Femeia asta se bucura ca era acolo. Eu nu vedeam un star international cu sute de realizari si premii, si voce incontestabila. Eu vedeam o femeie fericita cantand si bucurandu-se de tot ce scoate pe gura. Fascinant! Oricand m-as duce din nou la un concert de-al ei pentru toate emotiile traite acolo, oricand.

Atat de multe as avea de spus despre tot ce am simtit in timpul concertului in timp ce o vedeam, o ascultam, o urmaream, dar stiu ca pot deveni obositoare cu parerile mele “sentimentalo-emotivalo-pateticalo” (le-am inventat acum, nu exista cuvintele astea :)) ) asa ca o sa ma opresc aici.

De fapt, nu. Va mai spun atat: daca aveti vreodata sansa, posibilitatea si placerea, mergeti sa o vedeti pe femeia asta intr-un concert (si nu m-a platit sa spun asta :))), am platit-o eu pe ea. Fara regrete.). E o experienta greu de uitat. E emotie. E bucurie. E satisfactie. Te simti norocos ca ai trait sa vezi asa ceva.

Mai jos las cateva filmulete si poze din concert. Materiale pentru care le multumesc fetelor care au fost cu mine si care au filmat si pozat cadre din concert. Daca nu erau ele, va aratam o poza cu Varsovia si… cam aia era :))

Eu ma zbarlesc de fiecare data cand ma uit la momentul asta.
Vedeti stelele? P!nk e printre ele 🙂

Moment superb pe una din piesele mele preferate pe care nu ma asteptam s-o cante.

So What? 🙂
Dupa concert.

Inca ma uitam pe sus, dupa…

EA.

NEVERSEA you before!

Nu am fost niciodata pasionata de cluburi, discoteci, viata de noapte. S-a intamplat, e adevarat, sa merg in adolescenta mea “la discoteca”, dar nu a devenit o pasiune pentru mine.

Nefiind o persoana pasionata de viata de noapte, trebuie sa recunosc ca nu m-a atras ideea de a merge la vreun festival vreodata. Untold, Electric Castel sau Neversea (doar de astea am auzit). Primul festival de care am auzit, a fost Untold. Era o reclama la TV din ce imi amintesc. A fost total neinteresant pentru mine. In 2013 cand a avut loc prima editie Electric Castle, eu nu stiam pe ce lume traiesc din acest punct de vedere. Habar nu aveam ce inseamna un festival de muzica. Eu fusesem la Festivalul Berii de la Iasi unde ma dadeam in carusel si mancam mici si vata de zahar. Atat stiam eu despre festivaluri.

Anii au trecut si festivalurile au inceput sa prinda tot mai multa amploare, sa se vorbeasca tot mai mult despre ele in social media si nu numai. Am inceput sa devin curioasa. Imi amintesc ca anul trecut am vazut atatea postari si atatia oameni mergand ba la Electric, ba la Untold ca s-a activat efectul de turma. Voiam si eu. Pentru ca “toata lumea” mergea la festival. Am aflat acum cateva luni ca la Neversea va concerta si Jessie J printre alti artisti. Am sarit in sus de bucurie. Aveam doua motive, amandoua la fel de intemeiate. Sa merg la un festival de muzica unde merge “toata lumea” si sa o vad pe Jessie. E drept, motivul principal era Jessie J ca altfel, la cum ma cunosc, uitam de dorinta mea de a merge la un festival de muzica sa vad cum e.

Dupa check-in si alte formalitati, unele mai complicate ca la aeroport, am intrat in festival. Eram ca un copil mic intrat intr-un parc de distractii. Vedeam tot felul de decoruri pentru a te fotografia, spatii de relaxare, concursuri, eram cu ochii benoclati in toate partile. Fata mea arata cam asa

Nu prea stiam ce sa fac pe acolo. Am pornit spre scena principala unde urma in doua ore sa cante minunatia aia de femeie. Deveneam din ce in ce mai entuziasmata ca sunt acolo.Mi-am luat o bere si m-am instalat cu fetele cu care eram pe unde am putut in zona “main stage”. Da, ca nimeni nu spune acolo “scena principala” :)) Eram la “main stage”. Muzica se auzea foarte tare si a inceput sa-mi placa tot mai mult. Nici nu stiu cine canta, ce DJ punea muzica, eu ma simteam bine. Si m-am simtit extraordinar toata seara. Aproape extraordinar 🙂 Eu obisnuiesc sa ma bucur atat de mult de astfel de momente incat uneori sunt privita ca o isterica de catre cei din jur.

La un moment dat, am inceput sa privesc in jur. Eram neobisnuit de energica fata de ceilalti. Si am constatat cu dezamagire (urmeaza “revelatia revelatiilor”). :)) Oamenii nu se bucura la fel de mult ca pe social media. Sau se bucura cat se face poza, story-ul si gata. S-a incheiat distractia. Restul e act de prezenta. A, vine Jessie J. Am auzit ca e tare. Hai si noi acolo. Asta a fost sentimentul meu privind oamenii din jur.

Eu am ajuns la acel festival avand in memorie toate postarile ce le vazusem la altii. Lumea se distreaza, se simte bine. Decoruri care mai de care mai spectaculoase. Fete frumoase care iti prezinta zone de relaxare de zici ca e mai confortabil decat la tine acasa. Ce mai, Raiul pe pamant. Normal ca voiam si eu sa fiu prezenta. Dar cand colo, soc! SOC SI GROAZA!!!!! Realitatea e altfel fata de cum e pe Instagram (“SAY WHAT??”). In realitate nu gasesti niciodata loc sa stai si tu pe o pernuta de aia confortabila. Poate daca ochesti una si nu mai pleci de acolo pana se elibereaza. Pentru o poza “cool”, stai la coada si ai vreo 20 de oameni in fata. Nu m-as mira sa se si uite urat la tine daca nu-ti iese poza din prima si mai faci o incercare. (nu stiu, ca n-am stat la coada:) ).

In schimb am stat la coada la mancare pentru ca da, imi era suficient de foame incat sa fiu dispusa sa stau la coada. (Preturi ok, nimic de zis). Cred ca am stat vreo 25 de minute pana sa am farfuria cu mancare in mana. Si tot atatea minute sa casc ochii poate poate se elibereaza o masa sa nu fiu nevoita sa mananc pe nisip. Partea mai trista era ca unii oameni care stateau la masele de acolo, nu se mai vedeau la festival. Ei se aflau la cel mai cool restaurant de la malul marii. Pentru ca nu-i asa, dupa ce mananci, iti aprinzi o tigara, iti faci siesta, stai de vorba, discuti chestii importante, iar toate astea se fac stand relaxat la masa. Nu mai conteaza ca altii stau cu farfuriile in mana si se uita disperati dupa o masa, poate poate nu mai au si de data asta nisip pe post de condiment.

La 5 dimineata nu se mai vedea nisipul de paharele si dozele si sticlele lasate pe jos. Degeaba au “inventat” organizatorii aparat unde puteai recicla. Ba mai mult, iti dadeau si premiu. La 5 doze reciclate, primeai o borseta. Mi-a parut rau ca am vazut doar un astfel de aparat. Dar poate nu am fost eu atenta. Nu spun ca a fost doar unul. Doar ca era curat doar in zona aparatului de reciclat. In zona scenei principale nu mai vedeai nisipul de toata mizeria lasata in urma. Acum imi pare rau ca nu am luat de acasa niste saci menajeri de aia imensi si sa fi inceput sa strang. Si sa fi mers la fiecare in parte sa ii rog sa ma ajute. Nu m-ar fi ajutat toti, dar sigur cativa s-ar fi implicat. Si poate ca cei care s-ar fi simtit cu musca pe caciula ar fi pus osu’ la treaba asa, sa-si spele propria rusine. Stiu, acum chiar visez.

Recunosc, a fost o dezamagire pentru mine. Desi stiu ca social media distorsioneaza mult realitatea, eu chiar am crezut ca un festival de muzica de genul asta, te bucura continuu. De aia te duci acolo. Sa te bucuri. Sa uiti de griji, sa dansezi, sa razi cu pofta, sa tipi de fericire. Si oamenii nu faceau asta. Oamenii stateau seriosi, unii erau chiar apatici, altii nervosi, altii nicicum. Acum nu va ganditi ca nu am vazut oameni care sa se bucure, sau care sa danseze entuziasmati. Vorbesc de majoritate.

Multa lume, multa, multa lume cu telefoanele in mana. Filmau, pozau, postau. Aveam senzatia ca oamenii cauta sa se distreze numai in ideea de a avea ce posta. Ca si cum e o obligatie. Trebuie sa ma distrez ca sa am ce posta. Si eu am facut poze. Si mie imi place sa postez cand ma distrez si ma simt bine. Numai ca, am realizat ca atunci cand imi place ceva cu adevarat sau ma acapareaza anumite momente, eu uit ca am telefon la mine. Pur si simplu traiesc momentul cu o intensitate ca uit de toate. Si acest lucru m-a facut sa ma gandesc la faptul ca sunt atat si atat de putine momente in care ne bucuram cu adevarat de micile placeri ale vietii. Da, stiu, nu e o realizare inedita, toata lumea vorbeste despre traitul in prezent, constientizarea lucrurilor importante, etc.etc, bla bla bla. Dar stau si ma gandesc cat de des constientizam momentul ala in care simtim emotia cum ne inunda corpul si mintea si nu ne mai gandim la nimic altceva. Pentru ca de cele mai multe ori cand ni se intampla asta, punem mana pe telefon si facem o poza sau un filmulet. A, apoi stam o buna bucata de vreme sa editam poza. Vrem culori, umbre, efecte. Sa fie buna de postat. Si ma intreb, unde a ramas emotia aia care ne-a facut sa facem poza, pe care ulterior sa o editam, apoi sa o postam, apoi sa comentam la reactiile primite in social media si apoi… si apoi…? …

Oare emotia aia nu se indeparteaza de noi in momentul in care punem mana pe telefon? Pentru ca noi nu ne mai concentram pe ea. Incepem sa fim atenti la toate celelalte aspecte. Sa aratam bine in poza, sa zambim frumos sau sa fim cat mai expresivi. Ca ceilalti sa ne aprecieze. Sa vada cat de fericiti suntem, cat de “fain” ne distram la Neversea. Sau la orice alt festival. Ca presupun ca e la fel peste tot.

Imaginati-va ca va bucura un moment anume. De fapt, va provoc. Cand va bucura ceva foarte tare, concentrati-va pe senzatia de bine. Si nu va mai ganditi sa captati momentul. Doar bucurati-va de el. Si amintiti-va si a doua zi de acel moment. Incercati sa va dati seama cat de important este. Si cum va simtiti sa stiti doar voi de el. Eu cred ca veti simti emotia acelui moment si a doua zi. Asa cred eu. 🙂

M-am simtit extraordinar de bine. La 33 de ani am fost la primul meu festival de muzica. La Neversea. Am vazut lucruri frumoase, am vazut lucruri mai putin frumoase, m-am bucurat, m-am intristat, m-am entuziasmat, am cantat, am dansat, am fost mai activa ca multe fete mai… mici ca mine 🙂 Am ascultat-o pe Jessie J cu mintea si cu sufletul. Am simtit ca sunt acolo. Am simtit emotia aia de care va vorbeam putin mai sus. Si am lasat-o sa ma cuprinda. M-am bucurat de ea si mi-am promis ca o sa fac asta din ce in ce mai des.

Apropo de asta, chiar a avut un moment Jessie J in timpul concertului. Trupa incepuse sa cante si ea i-a oprit. Si i-a rugat pe toti din public sa lase telefoanele jos si sa pastreze amintirea acelui moment in minte.

Am zambit.

Nu am apucat sa fac multe poze 🙂

Sursa prima poza: Google

Ce am vrut “sa ma fac cand voi fi mare”? Actrita si cantareata mexicana.

Da. Asta era raspunsul unei fetiscane de 11 ani dupa ce a urmarit cateva episoade din telenovela Marimar. Nu-mi amintesc sa-mi fi dorit pana atunci sa invat sa cant. Desi invatasem multe melodii de muzica populara pe care le asculta mama acasa si le cantam pe dealurile din curtea scolii 🙂 Dar nu am avut dorinta sa cant. Pana am vazut-o pe Thalia cantand 🙂 Eram fascinata. Mi-am dorit sa fiu ca ea. I-am invatat piesele, scoteam versurile oprind casetofonul si deruland caseta cand nu intelegeam…a fost perioada in care am invatat sa iubesc muzica. Imi placea ce simt si cum simt cand cantam. Cand eram singura acasa, dadeam concerte in camera si ursuletii de plus erau fanii mei veniti la concerte. :))

Am avut cateva incercari de a “ma face auzita”. Si am fost respinsa. Nu eram buna. Au fost oameni dragi care mi-au spus ca nu am nicio treaba cu muzica. Si i-am crezut. Multi ani. Asta nu inseamna ca am incetat sa imi doresc. Nu. Imi doream in continuare sa cant dar era imposibil. Eu nu aveam voce buna. Eu nu stiam sa cant si punct. Cantam cand nu ma auzea nimeni. Si am ajuns sa cred si eu despre mine ca nu am voce. Cantam si nu imi placea cum suna. Si sufeream. Si plangeam. Si nu spuneam la nimeni durerea mea. Mi-era rusine. Dar nu am incetat niciodata sa cred.

Au trecut anii si a venit o perioada in care am ajuns sa cred ca sunt prea batrana pentru asta. Gata, nu mai sunt o pustoiaca, nu ma va lua nimeni in seama, trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu o sa cant niciodata. Sau mai bine zis nu voi canta frumos niciodata. Din fericire, fata aia de 11 ani care se visa actrita si cantareata mexicana, nu a disparut definitiv. A ramas un pic din ea in sufletul meu. A, a disparut partea “mexicana” :)) Dar dorinta fetei de 11 ani sa cante si bucuria cu care o facea atunci, inca a ramas.

Eu nu am avut incredere niciodata in mine. Nici in vocea mea. Inca mai am momente. Dar sunt rare 🙂 Si imi trece repede. Pentru ca am invatat sa ma bucur indiferent de ce ar spune altii. Am invatat. Am acceptat ca am nevoie de tehnica. Ca am nevoie de exercitiu. Am nevoie de cursuri. Dar cel mai important, am nevoie sa nu-mi mai fie frica. Sa nu ma mai judec, sa nu ma mai pedepsesc cand nu iese bine. Cand nu iese perfect. Am invatat sa cant si sa ma bucur.

Ascultam muzica lui Jessie J pe programele tv de muzica. Mi se parea foarte excentrica. Imi amintesc de videoclipul “Do it like a dude.” Desi e mai mica decat mine, la momentul acela credeam ca e cu vreo 10 ani mai mare ca mine :)) Pentru ca avea o maturitate muzicala pe care eu n-am dobandit-o nici acum. La multi ani dupa, profesoara si mentorul meu pot spune, mi-a dat la studiu prima piesa a lui Jesssie. “Sweet talker” in varianta acoustica. Mi s-a parut de necrezut ca eu as putea canta piesa aia. Si a durat ceva pana sa fiu in stare. Dupa vreun an cred, a venit cu propunerea sa invat “Mamma knows best”. Deja am inceput sa am incredere in mine ascultand piesa. Daca profa mi-o da la studiu, inseamna ca sunt in stare. Altfel nu mi-ar fi dat-o. E foarte sincera cu alegerile muzicale in ceea ce ma priveste.
Piesa asta este piesa care reuseste sa scoata toata bucuria care exista in mine in ceea ce priveste muzica si interpretarea vocala. Tot ce simt in timp ce cant piesa asta as vrea sa nu pierd niciodata si mi-as dori sa simta toata lumea ce simt eu.

Am vazut si revazut videoul. Si imi pare rau ca nu se vede bucuria la nivelul la care eu o simt in timp ce cant. Da, inca mai sunt voci in capul meu care spun: “ah, uite nota aia nu suna bine, a, aici ar fi trebuit sa fac nu stiu cum si bla bla bla”. Cred ca au ramas vocile celor care mi-au spus ca eu nu pot face asta si nu o sa pot niciodata. Dar simplu fapt ca ma arat publicului online, imi demonstreaza mie ca am suficienta incredere ca eu pot. Eu sunt magician 🙂 Nu, serios, mai am multe de invatat, stiu. Si o sa ma opresc doar cand o sa raman fara voce.

Si o sa mai scriu pe subiectul asta. Este unul sensibil. Pe alocuri dureros. Al naibii de dureros. Dar si frumos. Si face parte din mine. Este ceva ce nu as putea descrie vreodata suficient de bine in cuvinte. Dar fata aia care se temea sa cante in fata publicului si atunci cand a fost nevoita sa o faca, o facea prost, da’ prost rau, acum vine cu bucurie si se arata. Asa cum e ea. Imperfecta. Dar fericita sa cante 🙂

Inca nu primisem cadou stativul de microfon. Ala cu care pot face ce vreau. 🙂

Cand gatesti doar cand ai chef!

Well, well, well! Mi-am facut curaj si pentru al doilea articol 🙂 Va avertizez de la inceput ca pentru unii poate fi al naibii de neinteresant :))

Imi place mancarea. Sa mananc este chiar o pasiune! :)) Sa gatesc… hm… inca de cand eram mica mama “tipa” la mine ca nu saream una doua sa o ajut in bucatarie si spunea: “Cand o sa te mariti si o sa-ti ceara barbatu’ de mancare, nu ai sa stii nici sa prajesti un ou”. Asa ca “mi-am luat barbat” care nu are pretentii sa-i gatesc! :)) Imi place sa gatesc doar ca activitate de relaxare. Imi impun sa fac asta mai des “pentru ca sanatos, pentru ca fara E-uri, zahar, bla bla”.

Dar cel mai mult imi place sa gatesc retete “furate din restaurant”. Mananc ceva super bun, imi place si este posibil sa incerc si acasa. Evident, nu fac nu stiu ce retete fantasmagorice ca as pierde timpul. Hai sa fim seriosi, eu gatesc o data la…nu stiu cat timp. Rar. Nu ma apuc acum de retete sofisticate.

Ce mi-a placut super mult la un restaurant din Iasi si azi am incercat pentru prima oara acasa, paste. Fusilli picante. Amuzant e ca in urma cu cateva saptamani mi s-a facut o pofta teribila sa mananc acele paste. Abia asteptam sa ajung in Iasi. Vine si ziua mult asteptata. Ajung la ora 15, las bagajul in casa si plec cu iubitul la restaurant sa mananc fusilli picante. Am mancat. Si erau ciudate la gust. Nu mai erau cum le stiam odata! :)) Dar nu stiam ce le lipseste. Cand termin de mancat, vad paharul cu apa si imi amintesc. Eu beam apa in timp ce mancam, ca erau picante. Acum nu am baut deloc. NU ERAU PICANTE! Moama cata dezamagire. Atatea saptamani de asteptare si vine dezamagirea. Cat eram in Bucuresti, nu le-am facut ca ma gandeam ca nu vor iesi atat de bune ca la restaurant. Si na ca “restaurantul” m-a dezamagit.

Asa ca: am cumparat rosii proaspete, bacon, ciuperci, parmezan si fusilli integrale. Bon. Am zis ca le fac fix dupa imaginatia mea. Nu am cautat retete, sos de rosii “home made” nu am facut niciodata. Obisnuiam sa cumpar un borcan de sos de la magazin, tranteam peste paste si erau foarte bune :)) Azi am incercat sa fiu mai “bio” 🙂

Pentru cine nu gateste si nu-i place sa gateasca pentru ca ia mult timp, mentionez ca mi-a luat 25 de minute pana sa le pun pe masa si sa incep sa mananc. A, si in timpul asta am facut si curatenie la locul de munca 🙂

Nu arata grozav. Dar e natural. Cu rosii romanesti. Chiar gustoase 🙂

Aveam emotii de ce va iesi. Rosiile le-am pasat cu mixerul vertical. Si era o chestie foarte apoasa si ma gandeam ca poate nu ar fi trebuit sa le pasez cu mixerul. Dar a fost ok.

Pus niste ciupercute la tigaie in foarte putin ulei de masline. Nu insist pe gatitul ciupercilor. Imi plac si crude in salate asa ca, doar cat le-am rumenit putin.

Deja incepusem sa fiu entuziasmata. Am pus ceea ce mananc eu foarte foarte rar dar imi plaaaaace mult. Bacon. Yummy. Am adaugat niste feliute de ardei iute, 2-3 catei de usturoi, niste chilli (ca sa fie PICANTE!!!!) putin parmezan ca deh, suntem oameni :)) si gata sosul. Am mai avut de asteptat inca 4 minute sa fie gata pastele timp in care, asa cum am spus mai devreme, am facut curatenie pe blat.

Rezultatul final 🙂

Nu, n-au avut gustul ala de la restaurant :)) Damn it! Dar au fost bune. Si au fost facute de mine! Si eu le-am facut picante!!!! Cei de la restaurant, nu :))

Sare. Sare nu am pus deloc. Cred ca de aceea nu au fost ca la restaurant :)) Dar imi doresc sa mananc cat mai putin sarat posibil asa ca, eu imi asum gustul nesarat! 🙂

Mai am niste retete “furate” pe care abia astept sa vi le divulg! 🙂

Stati pe-aproape!

Prima mea bicicleta

Salutare, salutare! Mi-am dorit dintotdeauna sa scriu si sa arat celor din jurul meu ce scriu. Am avut de multe ori ganduri ce imi doream sa le impartasesc prietenilor si din diverse motive nu am mai apucat s-o fac. Am trait experiente ce mi-as fi dorit sa le povestesc si din nou nu am reusit. Si cum nu-mi place sa scriu muuuuult pe paginile social media, mi-am luat un mic spatiu in care pot sa-mi fac de cap. Cine mi se alatura, e binevenit. 🙂

Eu ma numesc Adriana, sunt o fata simpla venita de la Iasi sa traiasca vrute si nevrute prin mult prea aglomeratul Bucuresti. Am inceput de curand sa cant, fac sport (si-mi place)!!!, ma chinui sa traiesc sanatos :)) (e mai greu decat sa mergi la sala) si caut sa experimentez tot felul de lucruri noi. Nu pot in fiecare zi ca deh, nu e posibil dar incerc.

Azi o sa scriu despre prima mea bicicleta. Pentru ca e primul meu blog, primul meu articol si de ce sa nu fie despre prima mea bicicleta.

Prima bicicleta din viata mea nu este cea pe care o am acum. Prima oara am urcat pe bicicleta prietenei mele, Andreea. Nu-mi amintesc exact cati ani aveam, cred ca 15. Ma gandesc la acea perioada si mi se pare foarte interesant cat de clara imi este amintirea acelei perioade si momentul in care am invatat sa merg. Si cine m-a invatat sa merg. Ca nu am invatat de una singura. Si sunt o norocoasa avand in vedere ca pana acum nu am avut propria mea bicicleta, parintii mei nu si-au permis sa-mi cumpere vreodata una. Am prietene care inca nu stiu sa mearga si inca o data constat ca eu sunt o norocoasa sa stiu sa fac asta.

Dupa mai bine de 15 ani am hotarat sa am propria bicicleta, sa pot iesi la plimbare ori de cate ori imi doresc si imi permite timpul. Si am ales-o cu tot sufletul. Acum stand si uitandu-ma la ea, am impresia ca a cumparat-o fetita aia de 15 ani care mergea cu bicicleta prietenei sale ori de cate ori avea ocazia. Pentru ca ce am eu nu e o bicicleta demna de o femeie in toata firea :))

Cum e sa merg cu o asa bicicleta pe strazile Bucurestiului? Ciudat. Nu se potriveste cu peisajul. De aceea am tendinta sa merg cu ea doar prin parcuri, sa ma plimb, sa ma bucur de natura si sa fac miscare. Iar sa mergi pe strada cu bicicleta in Bucuresti, este o adevarata aventura. Atunci iti dai seama ce trotuare stricate avem, realizezi ca romanul nu are educatia necesara pentru a respecta pistele speciale pentru biciclisti, nu reactioneaza la claxon, un adevarat haos. Si totusi, din experienta mea minima in ceea ce priveste mersul cu bicicleta prin Bucuresti, am observant ca soferii sunt destul de toleranti cu biciclistii. Cu mine au fost. Si le multumesc pentru asta 🙂

Nu, nu merg cu florile dupa mine in plimbare. 🙂

Ce-i drept, in secunda in care am vazut bicicleta, l-am vazut si pe Cookie (care va avea si el propriul spatiu pe blog 🙂 ), pisoiul meu, in cos. Mi s-a parut atat de superba imaginea ca am decis ca asta sa fie prima mea bicicleta. Inca un motiv pentru care am ales-o.

Dar Cookie, evident, nu sta acolo unde il pun eu, sta unde vrea el. Am reusit totusi sa-l conving sa stea in cateva cadre la sedinta foto dar cu rugaminti, cu promisiuni ca ii voi da branza si iaurt in fiecare zi. :))

Inca visez la stradute laturalnice, fara masini, cu multa verdeata, cu oameni care sa treaca pe langa mine si sa ma salute zambindu-mi calduros in timp ce eu le fac cu mana dezechilibrandu-ma usor de pe bicicleta. La astfel de ganduri ma duce bicicleta mea roz cu buline. Sper sa apuc sa traiesc candva un asa scenariu. Imi mai imaginez ca Cookie sta cu doua labute in fata si se uita curios fara sa-i fie frica de vantul ce-i ridica urechile 🙂

Va doresc sa aveti parte de multe plimbari pe bicicleta! 🙂