M-am ascultat si m-am bucurat!

Azi sunt fericita!!

Cred ca e pentru prima oara in viata mea cand simt emotia asta despre care o sa scriu acum. Am relatat intr-un post anterior despre “dramele” mele in ceea ce priveste capacitatea mea de a canta intr-un mod care sa placa celorlalti si mai ales mie. Dupa ani in care m-am concentrat pe tehnica si pe incredere in vocea mea si ce pot face cu ea, s-au schimbat multe lucruri. S-a schimbat perceptia mea despre muzica, despre succes, despre vocea mea, despre emotii, despre limitele mele.

Am capatat incredere in mine cu constiinta ca nu le pot sti pe toate, ca eu nu voi fi niciodata altfel decat ca mine, ca sunt atat cat cred eu ca sunt. Cu toate astea, m-am alaturat de buna voie si nesilita de nimeni intr-o categorie; aceea a persoanelor carora nu le place sa se auda cantand. Nu le place cum suna vocea lor, perfect constienti ca nu e nimic in neregula, nu e nimic gresit in ce fac, doar ca nu. Asa cum sunt actori care nu suporta sa vizioneze filmele in care joaca.

Am inregistrat coverul de mai jos live, acum 2 luni cred. Astazi l-am primit de la Florin, chitaristul (si-i multumesc pe aceasta cale pentru tot suportul), pe mail. Si am dat play. Si am inceput sa ma ascult, am inceput sa ma bucur. Evident, mintea mea (nebuna), a observat fara sa urmareasca acest lucru, o fraza care nu era bine sustinuta, un sunet care parca daca il faceam nu stiu cum, era mai bine, plus alte mici detalii. Dincolo de toate astea, tot ce pot spune si ma fericeste aproape pana la lacrimi, este faptul ca am simtit bucurie!!! Ma uitam la mine si imi placea ce vad (in afara de faptul ca am observat ca eram mai grasa!) :)), zambeam in timp ce ma uitam la mine. Si pe masura ce cantam si trecea vers cu vers, interiorul meu jubila! Asta in timp ce ma ascultam cantand! Hopa!!! Imi place cum cant!! Imi place cum suna vocea mea! E real? E strict doar piesa asta? E un simplu moment? Nu stiu. Nici nu o sa ma straduiesc sa aflu un raspuns, o sa vina de la sine.

Tot ce pot spune e ca in ultimele 2-3 saptamani, am facut niste descoperiri extraordinare cu privire la vocea mea, la felul in care sustin sunetele, cum respir, si se vede diferenta de la o luna la alta in cantatul meu. Si sunt fericita pentru asta! Pentru ca am descoperit scopul pentru care vreau sa invat sa cant. Ca sa-mi placa si sa ma bucur ca imi place. Restul, e CanCan. 🙂

Nu folosesc Social Media pentru inca o luna si jumatate. Si nah, ramane coverul asta cumva, ascuns aici 🙂 Dar eu ma bucur si o sa ma bucur in continuare chiar si fara Facebook sau Instagram.

Azi sunt fericita!!

Ce am vrut “sa ma fac cand voi fi mare”? Actrita si cantareata mexicana.

Da. Asta era raspunsul unei fetiscane de 11 ani dupa ce a urmarit cateva episoade din telenovela Marimar. Nu-mi amintesc sa-mi fi dorit pana atunci sa invat sa cant. Desi invatasem multe melodii de muzica populara pe care le asculta mama acasa si le cantam pe dealurile din curtea scolii 🙂 Dar nu am avut dorinta sa cant. Pana am vazut-o pe Thalia cantand 🙂 Eram fascinata. Mi-am dorit sa fiu ca ea. I-am invatat piesele, scoteam versurile oprind casetofonul si deruland caseta cand nu intelegeam…a fost perioada in care am invatat sa iubesc muzica. Imi placea ce simt si cum simt cand cantam. Cand eram singura acasa, dadeam concerte in camera si ursuletii de plus erau fanii mei veniti la concerte. :))

Am avut cateva incercari de a “ma face auzita”. Si am fost respinsa. Nu eram buna. Au fost oameni dragi care mi-au spus ca nu am nicio treaba cu muzica. Si i-am crezut. Multi ani. Asta nu inseamna ca am incetat sa imi doresc. Nu. Imi doream in continuare sa cant dar era imposibil. Eu nu aveam voce buna. Eu nu stiam sa cant si punct. Cantam cand nu ma auzea nimeni. Si am ajuns sa cred si eu despre mine ca nu am voce. Cantam si nu imi placea cum suna. Si sufeream. Si plangeam. Si nu spuneam la nimeni durerea mea. Mi-era rusine. Dar nu am incetat niciodata sa cred.

Au trecut anii si a venit o perioada in care am ajuns sa cred ca sunt prea batrana pentru asta. Gata, nu mai sunt o pustoiaca, nu ma va lua nimeni in seama, trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu o sa cant niciodata. Sau mai bine zis nu voi canta frumos niciodata. Din fericire, fata aia de 11 ani care se visa actrita si cantareata mexicana, nu a disparut definitiv. A ramas un pic din ea in sufletul meu. A, a disparut partea “mexicana” :)) Dar dorinta fetei de 11 ani sa cante si bucuria cu care o facea atunci, inca a ramas.

Eu nu am avut incredere niciodata in mine. Nici in vocea mea. Inca mai am momente. Dar sunt rare 🙂 Si imi trece repede. Pentru ca am invatat sa ma bucur indiferent de ce ar spune altii. Am invatat. Am acceptat ca am nevoie de tehnica. Ca am nevoie de exercitiu. Am nevoie de cursuri. Dar cel mai important, am nevoie sa nu-mi mai fie frica. Sa nu ma mai judec, sa nu ma mai pedepsesc cand nu iese bine. Cand nu iese perfect. Am invatat sa cant si sa ma bucur.

Ascultam muzica lui Jessie J pe programele tv de muzica. Mi se parea foarte excentrica. Imi amintesc de videoclipul “Do it like a dude.” Desi e mai mica decat mine, la momentul acela credeam ca e cu vreo 10 ani mai mare ca mine :)) Pentru ca avea o maturitate muzicala pe care eu n-am dobandit-o nici acum. La multi ani dupa, profesoara si mentorul meu pot spune, mi-a dat la studiu prima piesa a lui Jesssie. “Sweet talker” in varianta acoustica. Mi s-a parut de necrezut ca eu as putea canta piesa aia. Si a durat ceva pana sa fiu in stare. Dupa vreun an cred, a venit cu propunerea sa invat “Mamma knows best”. Deja am inceput sa am incredere in mine ascultand piesa. Daca profa mi-o da la studiu, inseamna ca sunt in stare. Altfel nu mi-ar fi dat-o. E foarte sincera cu alegerile muzicale in ceea ce ma priveste.
Piesa asta este piesa care reuseste sa scoata toata bucuria care exista in mine in ceea ce priveste muzica si interpretarea vocala. Tot ce simt in timp ce cant piesa asta as vrea sa nu pierd niciodata si mi-as dori sa simta toata lumea ce simt eu.

Am vazut si revazut videoul. Si imi pare rau ca nu se vede bucuria la nivelul la care eu o simt in timp ce cant. Da, inca mai sunt voci in capul meu care spun: “ah, uite nota aia nu suna bine, a, aici ar fi trebuit sa fac nu stiu cum si bla bla bla”. Cred ca au ramas vocile celor care mi-au spus ca eu nu pot face asta si nu o sa pot niciodata. Dar simplu fapt ca ma arat publicului online, imi demonstreaza mie ca am suficienta incredere ca eu pot. Eu sunt magician 🙂 Nu, serios, mai am multe de invatat, stiu. Si o sa ma opresc doar cand o sa raman fara voce.

Si o sa mai scriu pe subiectul asta. Este unul sensibil. Pe alocuri dureros. Al naibii de dureros. Dar si frumos. Si face parte din mine. Este ceva ce nu as putea descrie vreodata suficient de bine in cuvinte. Dar fata aia care se temea sa cante in fata publicului si atunci cand a fost nevoita sa o faca, o facea prost, da’ prost rau, acum vine cu bucurie si se arata. Asa cum e ea. Imperfecta. Dar fericita sa cante 🙂

Inca nu primisem cadou stativul de microfon. Ala cu care pot face ce vreau. 🙂