Cautari.

Intr-o singura saptamana s-a intamplat ca doi oameni sa aleaga sa plece de aici. De aici inseamna din lumea in care traim cu totii. Mult prea necunoscuti mi-au fost pentru a-i plange, ar zice altii. Chiar si eu m-am gandit la asta. Recunosc, nu am varsat nicio lacrima pentru niciunul dintre ei. Doar am simtit nevoia sa aprind o lumanare pentru ei multe zile la rand. Vestea plecarii lor a starnit un zbucium si o neliniste in sufletul meu. Mi-a adus aminte de experientele mele, de oamenii importanti din viata mea care au ales si ei la randul lor sa plece. Mi-a adus aminte de situatiile limita in care m-am aflat si in care m-am gandit ca sa plec poate fi o solutie. Am avut norocul de fiecare data de a ma gandi la ceilalti, la oamenii importanti din viata mea. La familia mea sau la prietenii care sunt sigura ca ar suferi daca eu as pleca cu sau fara voia mea, mult prea devreme.

Mi se pare un subiect sensibil si greu de expus in public. Am observat ca imi este din ce in ce mai greu cand aflu despre oamenii care dintr-o forma de curaj pe care cei aflati aici nu reusesc sa o inteleaga, aleg sa plece. Nu reusesc sa plang pentru ei insa imi dau o stare de neliniste si de parere de rau, o stare care e mult mai greoaie. Ar fi mai usor sa plang. As descarca toata tensiunea din interiorul meu si as merge mai departe. Dar nu, ca de fiecare data, aleg calea cea mai grea.

Adevarul e ca cei doi oameni nu insemnau nimic pentru mine. Am avut ocazia sa ii cunosc, nu si sa creez o legatura cu ei. Vestea plecarii lor a apasat un buton care exista in mine, un buton care odata apasat, o activeaza pe acea Adriana care poarta cu ea un bagaj imens de emotii pe care le cara in spate fara sa-si doreasca asta. Nu, nu exista varianta de a le pune intr-o cutie si cutia incuiata cu un lacat. Si eventual cheia lacatului sa fie aruncata in mare. (roll eyes)

Mai e si durerea aceea ca realizez cat de neputincioasa sunt de fapt. Ca nu am avut nicio putere sa-i ajut pe cei doi. Nu am putut sa ii ajut pe cei dragi mie care au plecat, ce pretentii sa am sa pot ajuta doi necunoscuti? Dar sentimentul de neputinta tot exista. Si e apasator.

Mi s-a intamplat sa simt ca vreau sa plec. Era o durere in mine atat de mare ca nu mai conta nimic. Nu mai voiam acea durere. Si inca mai am dureri pe care le simt si am senzatia ca nu reusesc sa le fac fata, sa le gestionez. De fiecare data cand apar aceste dureri, aleg sa vorbesc. Cu oamenii cu care am simtit la momentul respectiv sa o fac. Nu voi uita niciodata momentul in care vorbeam cu una din surori pe FaceTime (intr-o perioada oribil de grea a vietii mele), si am inceput sa plang. In momentul in care sora mea a inceput sa planga odata cu mine, am simtit cu adevarat ce inseamna conexiunea dintre noi. Am simtit ca e acolo, parca era palpabila, nu-i puteam contesta existenta. Sora mea isi facea griji pentru mine si suferea alaturi de mine. Cel putin asa am simtit. Pentru mine a fost punctul culminant al conexiunii dintre noi. Pe care nici nu l-am simtit ca ar exista pana atunci dar nici nu ma intrista acest aspect. Era asa, whatever.

Asta e cel mai puternic exemplu pentru mine. Mai este si imbratisarea unei prietene, in curtea casei ei. Am simtit ca este neputincioasa dar ca ii pasa de mine si a fost suficient. Si multe alte momente in care am simtit ca sunt ascultata de anumiti oameni din viata mea. Ca vrem sau nu vrem sa recunoastem, avem nevoie sa ne simtim iubiti pentru a merge mai departe. Este esential sa fii realist pentru o secunda sau de ce nu, sa te minti ca sunt oameni carora chiar le pasa de tine. Daca asta te face sa mergi mai departe, este o minciuna cu folos.

Plecarea celor doi m-a facut sa-mi pun zilnic diverse intrebari: “De ce aleg oamenii sa plece? De ce nu gasesc pentru o secunda acea putere care sa-i intoarca din drum? Ce se intampla cu adevarat in sufletul lor in timp ce zboara? Oare se razgandesc in zborul lor? Oare simt ca au facut o alegere proasta pana sa faca cunostinta cu necunoscutul? Daca voi avea si eu acea secunda in care aleg sa zbor? Ce m-ar opri sa-mi doresc sa zbor?” Da, ma gandesc la lucrurile astea si cred ca lucrul cel mai intelept este sa accept ca am si astfel de ganduri. Sa vorbesc despre ele. Sa vorbesc cu oameni care nu considera nimic gresit in a avea astfel de ganduri. Cu oameni care nu judeca ci incearca sa observe sau sa inteleaga ce se intampla in sufletul celuilalt si astfel, sa ajunga la propriul lui suflet.

E sanatos sa vorbesti despre emotii. In lumea nebuna in care traim, poate ca e singurul lucru care ne mai poate opri dintr-un zbor voit. Pe langa asta , am mai descoperit o cale pe care vreau sa o urmez pentru ca am observat ca parca functioneaza. Dar voi vorbi despre ea intr-o viitoare postare.

Pana atunci, haideti sa vorbim despre emotiile noastre. Despre gandurile cele mai negre care nu ne dau pace, despre fricile noastre. Chiar si despre frica unui zbor voit.

Covid, imi pare bine!

Buna, eu sunt Covid! Imi pare bine!

Pe bune? Doar nu te astepti sa-ti spun: “Buna! Adriana, incantata!”. Ne stim totusi de un an. Bine, eu am auzit de tine, tu tocmai ce m-ai intalnit. Ai umblat “oleaca” pana sa ajungi la mine. Si eu care credeam ca faci si tu o selectie mai amanuntita… desi am auzit ca te duci unde vezi cu ochii, nu tii cont de nimeni si nimic.

Pai mai Covid, am auzit atatea despre tine ca m-am si plictisit. La un moment dat nici nu-mi mai pasa de tine. Am fugit cat am putut de tine dar cred ca la un moment dat fuga asta m-a obosit. Si m-ai prins din urma, aia e. Norocul meu e ca m-am considerat mult mai puternica decat tine. Da, da. Nu m-am indoit o secunda de forta corpului meu ca te-ar putea invinge. Trebuie sa recunosc totusi ca mi-ai dat ceva dureri de…spate. Chiar ma. Ce-ai ma cu spatele meu? Face sport si ii place de regula sa fie activ. Si te-ai bagat tu repede in seama. In primele zile de cand m-am pricopsit cu tine pe mine, mi te si imaginam. Zici ca faceai dans contemporan in tot corpul meu. Te-am lasat sa-ti faci damblaua si m-am culcat. Am dormit sau am stat pe canapea cu ochii pierduti in Netflix. Ma ajuta orice activitate care nu ma obliga sa gandesc. Si asta cu netflixu a cam fost singura. 3 pagini dintr-o carte am apucat sa citesc intr-o saptamana. In rest, mancare, somn, telefon si Netflix.

Ma obosesti maxim. Nu stiu care e faza. Te tot plimbi dintr-o parte in alta, nu stai locului o secunda. Si asta ma oboseste teribil. Ca eu nu dorm niciodata 11 ore legate. Ei, acum le dorm bine merci. Poate poate te plictesti intr-un final. Eu una inteleg de ce autoritatile ne obliga sa stam 14 zile cu tine in casa. Ca ne obosesti maaa. Si oricum n-am fi in stare de nimic cu tine pe capul nostru. Eu una vreau sa dorm, sa mananc si sa nu fac nimic. Mi-a luat o saptamana sa imi fac curaj sa scriu aici. Mai am o saptamana de hibernare si mi-e teama ca atunci cand o sa ies, o sa ma clatin si nu o sa fiu in stare sa stau mai mult de doua ore in picioare. Plus ca stomacul meu incepe sa riposteze de la atatea pastile. Da-i parasinus, baga vitamina C, baga si D, nu uita de Magneziu, Quercetina e recomandata, Baraka, da ia si niste Asperten ca stomacul meu o ia la sanatoasa: “Hooooo. frana! Ca mai sunt si eu pe aici. Nu doar Covid.” Si are dreptate. Scapi de una dai de alta.

Tare al naibii mai esti. Si sunt multi care nu cred in tine. Eu doar nu te-am luat in serios. Nu voiam sa accept ca mi-ai putea face vreun rau care sa ma sperie. Recunosc, te-am subestimat un pic. Si eu sunt unul din cazurile alea fericite, fara febra, fara frisoane, lipsa de oxigen sau plamani afectati, Doamne fereste. De fapt, vedem la doctor dupa ce ne dregem de tot.

Am suferit tare tare mult ca mi-ai luat pofta de mancare. Pai mie domnule Covid, mie imi place sa mananc! Imi place sa simt gustul mancarii, sa mananc cu pofta, de foame si de placere. Mi le-ai luat pe amandoua: si foamea si placerea. Noroc ca n-a tinut mai mult de 5 zile aceasta trista poveste. Si noroc ca te-ai indurat si mi-ai dat repede gustul la loc. Lasa, ca ai facut destule rele. Mai fa si cate un bine. De e posibil asa ceva.

Sper totusi ca daca tot ai fost ocupat cu spatele meu, n-ai mai umblat si pe la plamanii mei. Ma gandesc ca daca n-am tusit, inseamna ca i-ai lasat in pace. Inca o data, vedem la doctor mai tarziu.

Si mai sper la ziua in care tu o sa obosesti. Daca tot ai obosit toata planeta cu prezenta ta, sa ajungi la un moment dat sa obosesti si tu. Eventual sa mori. Sau nu stiu, sa dispari. Sper vaccinul sa te ajute sa dispari.

Sper ca oamenii care nu cred in tine, sa nu pateasca nimic. Da, pentru ca eu nu pot dori raul nimanui. Sper sa-i lasi in pace pe cei vulnerabili si sa-i ocolesti. Sper sa-mi lasi familia si prietenii in pace. Sper la ziua in care tu, Covid 19, o sa mori.

Primii mei 10 K

Azi am alergat 10 km. Simt nevoia sa scriu despre asta pentru ca e un record personal. Desi daca stau sa ma gandesc la experientele mele anterioare, s-ar putea totusi sa fie al doilea. Dar azi a fost magic.

Am plecat de acasa cu gandul “sa dau doua ture de parc”. Asta inseamna cam 6 km si un pic. Nu obisnuiesc sa alerg afara, nu am acest obicei si este diferit fata de banda pe care o gasim in salile de fitness. In sala cred ca o data sau de doua ori am reusit sa alerg 10 km, alergatul fiind pentru mine printre ultimele alegeri in materie de miscare. Afara, cel mai mult am alergat 6,5 km. Anul asta am alergat de doua ori in parc, azi fiind a doua oara. 😀

Imi dau seama abia acum ca mi-a placut sportul inca de mica. Alergam pe terenul din curtea scolii la ora de educatie fizica si nu ma opream chiar daca profesorul pleca si ceilalti colegi se opreau pentru asta. Asta se intampla in clasele primare. Am facut parte din echipa de handbal a scolii in clasele 5-8, am participat la concursul de atletism.

Nici nu sunt convinsa ca asta e denumirea corecta. Ce-mi amintesc este ca s-a dat concurs pe scoala la atletism si cine ajungea primul la linia de sosire, mergea in etapa judeteana. Am participat pentru ca imi placeau provocarile. Nu m-am antrenat, nu am discutat cu profesorul de educatie fizica despre asta, nimic. Imi aduc aminte de parca a fost ieri. Eram pe locul 2 cu putin inainte de linia de sosire si nu stiu ce forta m-a impins, ca am prins o viteza de am depasit-o pe colega mea de banca (participase si ea) astfel incat am ajuns prima la linia de “finish”.

Iesisem locul 1 pe scoala la cursa de atletism. M-au trimis la faza judeteana care a avut loc la stadionul “Emil Alexandrescu” din Copou, Iasi. Nu mai tin minte cate ture de stadion trebuiau date, erau multe, multe tare. Eu nu aveam nici un fel de pregatire. Tin minte ca primii 4 care ajungeau la linia de final, castigau un week-end la munte. Nu stiu cum sa va zic, dar cel putin pentru mine la vremea aia, era un premiu imens. Am pornit cu gandul ca nu am nicio sansa. Si nu aveam. Am iesit pe locul 40. 😅 Ce am retinut eu din acea experienta? Faptul ca nu m-am oprit. La un moment dat nu-mi mai simteam corpul, treceau pe langa mine alti copii care alergau mult mai repede ca mine iar eu abia ma taram. Dar am ajuns la linia de final. Pe locul 40, fara sa abandonez cursa.

Asta mi s-a intamplat si azi. Ajunsesem la cei 6 km pe care mi i-am propus si mi-am dat seama ca nu ma simt sfarsita. De ce n-as alerga 10 km? Si am alergat.

Cel mai minunat lucru la toata povestea asta cu alergatul este ca, timp de o ora am fost eu cu gandurile mele. Cu muzica mea in urechi mai mult neobservata de mintea mea, cu oamenii din jur pe care uneori ii intalneam cu privirea, alteori nu. Er

Timp de o ora si cinci minute, am vorbit in gandul meu cu oameni pe care-i iubesc, oameni care m-au ranit, cu oameni pe care i-am ranit, imi justificam actiunile fata de ei, apoi ma certam pe mine ca tot timpul caut sa ma explic sau sa fac pe victima, apoi incepeam o discutie sincera cu mine, dupa care treceam la un alt episod in gandurile mele. Nu puteam sa fug de gandurile mele. Eu fugeam dar ele veneau dupa mine. 😀 Si a fost minunat “sa stau de vorba cu ele”. Cand am terminat cei 10 km, simtisem cum ma dau jos dintr-un carousel. Parcul se invartea, corpul era atat de usor de parca nu-mi mai apartinea, respiratia aveam grija sa fie in control. Si de fapt respiratia este toata smecheria. Dupa primele 20 de minute aveam dureri in partea stanga. La fel, am inceput sa vorbesc cu mine, sa-mi spun ca e normal corpul sa reactioneze la o actiune cu care nu este obisnuit si inspiram pe nas si expiram pe gura. Si urmaream acest proces in timp ce alergam. Fara sa exagerez, in 2 minute maxim durerea a disparut. Si ori de cate ori aparea un disconfort in alergatul meu, ma concentram mai mult decat o faceam deja, pe respiratie.

Am simtit nevoia sa scriu aici pe blog despre asta, gandindu-ma totodata la experientele mele din trecut si cum am lasat sa treaca atat de multe lucruri pe langa mine pentru ca ma gandeam ca eu nu pot. Inca ma mai impiedic de acest “nu pot” cu toate ca acum sunt mult mai constienta ca pot daca vreau cu adevarat sau am determinare.

Pana la 40 de ani particip la maratonul 40 K. Atat va zic! 😀

Lumea se imparte in doua.

Ma feresc de foarte multe ori sa imi expun parerea in public vizavi de o situatie atipica. Mi-e teama ori ca parerea mea e gresita, ori de criticile care ar putea veni odata cu expunerea unei pareri. Asa ca aleg sa vorbesc in grupuri restranse de prieteni, de oameni care ma cunosc si nu ar da cu biciul in mine daca nu ar fi de acord cu parerea mea.

Pentru ca lumea este impartita in doua.

Sunt cei care au ales sa iasa in strada pe 10 august 2019, in speranta ca se va schimba ceva, si cei care au ales sa stea la terasa ca “oricum nu se schimba nimic”.

Sunt cei care considera ca iubirea nu se voteaza si cei care considera ca e pacat sa nu se voteze.

Sunt cei care au plecat din tara pentru un trai mai bun si cei care au ales sa traiasca in propria tara sperand la acel trai mai bun.

Si lista poate continua. Zilele acestea lumea se imparte din nou in doua. Sunt cei care isi doresc ca cei dragi sa fie in siguranta si aleg pe cat posibil sa rareasca activitatile in afara casei, in speranta ca vor contribui la stoparea raspandirii acestui virus COVID 19 si, cei “curajosi” care sfideaza ce se intampla in jur pe motiv ca totul e o conspiratie, ca suntem manipulati, ca lor nu li se va intampla nimic, etc. Lor nu li se va intampla nimic.

Si nu pot s-o inteleg pe asta cu “au murit doar X oameni”. Cum adica doar? Adica e nevoie sa moara mult mai multi ca sa incepem sa ne ingrijoram? Ar trebui sa ne continuam vietile sa vedem asa cam care ar fi recordul deceselor intr-un an? Nu inteleg…

E foarte posibil ca asta sa fie o manipulare. E foarte posibil ca toata aceasta situatie sa fi fost programata de marile puteri ale lumii, de cei care vor sa elibereze planeta ca suntem prea multi, de cei care voiau o criza mondiala etc. Dar ce facem noi prin atitudinea aroganta si zeflemitoare, este doar sa ii ajutam sa isi duca planul la bun sfarsit. Asta daca o fi adevarata treaba cu virusul iesit din laborator. Eu nu cred nimic cu privire la acest subiect si nu omit nicio parere despre ce este adevarat sau fals.

Faptul ca aleg sa stau acasa in masura in care imi permite jobul si nu-l risc asa incat sa raman fara bani de chirie, nu spune despre mine ca sunt paranoia. Spune despre mine ca vreau sa se termine cat mai repede si sa existe repercursiuni cat mai mici posibile pe viitor.

Spune despre mine ca nu vreau sa ma expun si sa iau un virus pe care sa-l dau altcuiva care are mai putine sanse ca mine sa reziste la el. Spune despre mine ca sunt constienta de riscuri si aleg sa fiu responsabila.

De 3 saptamani ma dau “ca disperata” cu dezinfectant pe maini. Sa nu pun mana pe fata fara sa am mainile curate a devenit reflex. Aleg sa fiu “paranoia” intr-o lume in care lucrurile se pot schimba peste noapte fara sa fii avertizat. Aleg sa fiu “paranoia” nu atat pentru mine, cat pentru altii care nu ar rezista la fel ca mine. Ca mie nu mi-e frica de faptul ca as lua virusul. Mi-e frica de cui as putea sa-l dau mai departe. Ca nu mai vorbim de mofturi, de pasarele in cap. Discutam despre vieti. Vieti omenesti.

Un om tare drag mie imi spunea de multe ori: “Oamenii se vor gandi doar la ei. Nu te astepta sa fie cineva de partea ta si sa iti vrea binele. Ii intereseaza strict de ei. Asta e lumea in care traim.” Si de multe ori mi se parea normal sa te gandesti intai la tine si apoi la ceilalti. Ei, acum au venit niste vremuri in care ar fi obligatoriu sa ne gandim la ceilalti. Si nu o facem. Pentru ca daca nu am facut-o pana acum, de ce am face-o de acum inainte?

Sunt o persoana activa. Nu-mi place sa stau degeaba. Aveam weekend-uri in care alegeam sa stau in casa din diverse motive si dupa o zi deveneam anxioasa. Eram trista si nu intelegeam de ce. Pana ieseam afara la o plimbare si imi trecea.

Sunt 3 zile de cand stau in casa. In 3 zile am facut o vizita la stomatolog ca a fost absolut necesar avand dureri mari, si o vizita la veterinar pentru vaccinul pisoiului meu, vaccin intarziat deja de 2 saptamani. Si nu voiam sa risc sa se inchida cabinetul si Cookie sa nu fie in siguranta.

Simt ca incep sa devin trista si anxioasa la cat stau in casa. Dar stiu ca fac asta cu un scop. Cookie e fericit ca ma are langa el toata ziua. Eu incerc sa ma incurajez de una singura si sa imi spun ca nu va dura mult. Jobul meu, la fel ca al multor persoane, va fi afectat o perioada de timp. Sunt oameni disperati ca vor pierde milioane de euro dupa aceasta situatie, altii plang ca nu au cu ce sa plateasca chiria luna viitoare. Si aici din nou, impartim lumea in doua.

Imi doresc sa avem cat mai putin de suferit de pe urma acestei nenorociri. Imi doresc sa ne reluam viata de inainte cat mai repede posibil. Deja imi este dor de imbratisarea unei persoane dragi. Imi este dor de “cina cu fetele”. Imi este dor sa merg in Iasi, la ai mei. Imi este dor sa ma antrenez in sala. Imi este dor de atatea…

#avem grija … #avetigrija

Din borcanul cu amintiri

In urma cu 3 ani, circula pe internet o poza cu un borcan, in care se aflau post-it-uri impaturite. Pe acele post-it-uri se aflau ganduri, evenimente petrecute, momente importante din viata cuiva.

Mi s-a parut foarte tare ideea si am preluat-o. Asa ca mi-am cumparat un borcan simpatic si am inceput sa bag in el cate un post-it; cu un gand, o actiune pe care am facut-o si m-am simtit bine sa o fac, o iesire la cina, un antrenament la sala, etc.

Multe biletele m-au facut sa mai cunosc o parte din mine. Sau sa o constientizez. Sa o apreciez si sa ma bucur ca sunt omul care sunt.

A fost o surpriza sa imi amintesc evenimente de acum 3 ani, care altfel nu mi-ar fi trecut prin gand, asa, la intamplare. Initial, ideea era sa le citesc la sfarsit de an. Nu m-a surprins ca le-am desfacut dupa 3 ani. Ca asa fac eu. Sunt nascuta in zodia Rac. Merg un pic inainte si apoi cativa kilometri inapoi. 😅

Dar a fost interesant sa le desfac si sa le citesc dupa atata timp. Ca nu e ca un jurnal unde iti asterni gandurile, apoi peste ani citesti si nu te recunosti sau nu-ti vine sa crezi ca ai putut scrie asa ceva. 😅

Sunt scrise momente din viata mea, momente ce m-au bucurat, lucruri pe care le-am realizat.

Si o sa umplu borcanul din nou. Nu in fiecare zi. De fiecare data cand ma bucura ceva, cand realizez ceva important, sau ceva marunt. E un sentiment placut sa treci prin aceste biletele dupa ani in care ai crescut, ai mai invatat cate ceva, ai evoluat, ti-ai amintit ceva frumos de care uitasesi, mai inveti cate ceva despre tine.

Tu ai un borcan cu amintiri? Daca nu, fa-ti unul. E atat de simplu!

Borcanul cu amintiri.