Stiu, se spune ca in momentul in care iti faci un tatuaj, o sa apara si al doilea si al treilea, etc. De aceea am deja in minte al doilea tatuaj si, al treilea nu este foarte definit dar, exista in mintea mea. 🙂 Asa ca, da, vor fi mai multe tatuaje.
Mi-am dorit de la 20 de ani sa-mi fac unul. Mi-a fost teama de durere si de faptul ca voi ajunge sa ma plictisesc de el. Si am avut intelepciunea necesara sa nu-mi fac, ca apoi sa regret. Dar a venit si ziua in care sa stiu cu certitudine cum vreau sa arate primul meu tatuaj. Si reprezinta atat de mult pentru mine incat, sunt absolut convinsa ca nu voi regreta aceasta decizie niciodata.
Dupa 6 luni in care am tot amanat programarea, a venit si momentul mult asteptat. Am ajuns la salon cu prietena si profesoara mea de canto, Elena. Intrand in salon, m-am simtit ca o calugarita ce intra intr-o discoteca. :)) Eram toata o floricica, venita de la birou, sa-mi fac un tatuaj. Eu par (si sunt de fel :)) ) o fata cumintica, nu extravaganta, rebela doar in fapte. Sa-mi fac eu tatuaj, era prea putin probabil. Aparent. Dar pentru asta eram acolo.
Nu stiam la ce sa ma astept. O sa doara, cat o sa doara, o sa ma razgandesc fugind mancand pamantul, o sa dureze mult, putin, nu aveam nici cea mai mica idee din toate astea. Norocul meu a fost ca am dat de o fata atat de intelegatoare, de draguta si de amuzata de reactiile si intrebarile mele, incat, totul a fost mult mai usor. Si tot la ea ma voi duce si pentru urmatorul tatuaj. 🙂
Am scris un articol despre muzica. Si despre ce inseamna ea pentru mine. Ce n-am scris in acel articol este ca… E greu s-o spun ca a fost un subiect sensibil multa vreme… Ok. Eu pana la 30 de ani am fost aritmica. Mi-am dorit de la 11 ani sa cant si da, pana la 30 am fost aritmica. Eu nu stiam sa tin ritmul unei piese. De aceea si dansurile mele groaznice (hey, prieteni! Stiu ca radeti 🙂 ). Eu pana la 30 de ani nu stiam sa bat din picior in timp ce cantam. Eu nu stiam care e timpul unul, care e timpul doi, nu stiam sa numar 1,2,3,4, si apoi sa incep sa cant. Eu nu stiam sa fac doua lucruri odata. Sa cant si sa bat din picior. Sau sa numar cu creionul 1,2,3,4. Inca ma amuz cand imi amintesc cum se misca piciorul meu drept in timp ce incercam sa tin ritmul unei piese. Cu ceva timp in urma, mi se parea de-a dreptul rusinos. Acum am capacitatea de a accepta lucurile asa cum sunt. Fara ocolisuri, fara scuze. Fara explicatii. De mica am fost aritmica. Nu prea imi dadeam seama ce inseamna asta si nici nu am avut pe cineva sa-mi spuna verde in fata lucrul acesta. De ce? A, pentru ca eu nu spuneam nimanui ca imi doresc sa cant si stateam in cochilia mea si sufeream ca nu fac asta. Imi aduc aminte de momentele in care faceam karaoke in casa (intotdeauna cand eram singura in casa sau credeam ca sunt singura) si ramaneam in urma. Adica scrisul ala se colora si eu inca mai lalaiam la versul de inainte. Imi dadeam seama ca fac ceva gresit dar nu stiam ce. Si nici nu aveam inteligenta emotionala necesara sa intreb pe cineva, sa caut raspunsuri sau si mai rau, nu am muncit cu mine sa rezolv asta. Adica daca tot eram cu toata cultura de morcovi la mine si nu indrazneam macar sa spun cuiva “ba, am problema asta, cum o rezolv” noooo, nici nu am cautat sa rezolv eu singurica. Nici nu ma condamn. Nu-mi foloseste.
Astazi realizez cat de important e sa ai oamenii potriviti langa tine. Si mai important, sa fii sincer cu tine ca sa poti fi sincer cu ceilalti. Eu nu am stiut sa fac asta. Am fugit continuu de mine, am stiut sa-mi ascund vulnerabilitatile foarte bine.
De ce fac aceste dezvaluiri? Pentru ca uitandu-ma in urma, imi dau seama ca daca este cineva care m-a oprit sa evoluez, muzical vorbind, eu am fost aceea. Singura. Nu eram constienta de cate lucruri sunt capabila, nu eram constienta ca am inteligenta necesara pentru a evolua, ma vedeam atat si atat de mica si de neinsemnata ca nu am facut nimic multa vreme pana sa-mi demontrez contrariul. Si scriu toate astea ca poate se nimeresc pe aici si oameni care nu au curajul sa faca ceva anume. Sunt siguri, convinsi ca ei nu pot. Ca nu sunt in stare. Ca e prea tarziu de acum. Ca ‘le-a trecut vremea”. Eu am inceput sa studiez ritmul la 30 de ani. Si in 3 ani am reusit. A, nu sunt perfecta. Nici nu vreau, nici nu pot (vorba cantecului). Dar nu ma opresc aici. Eu sunt exemplul cel mai clar si mai raspicat si mai cum vreti voi, ca se poate. Si cine ma cunoaste, imi da dreptate. Se poate orice atat timp cat crezi si te dedici acelui lucru. Chiar daca suferi. Chiar daca iti spui ca e in zadar. Nu e. Multumirea pe care o ai cand ajungi la linia de sosire si vezi ca esti tot in picioare dar cu un bagaj mult mai mare fata de cel cu care ai pornit la drum, bucuria este inexplicabila.
Pentru mine, Ea este Dumnezeul meu de pe pamantul asta. Din viata asta. In domeniul asta. Sunt absolut convinsa ca eu nu as fi reusit sa ajung in punctul in care sunt acum din punct de vedere muzical. A, nu va imaginati. Este un punct mic mic, abia se vede, dar pentru mine este mare cat globul pamantesc. Pentru ca eu ma cunosc. Eu daca nu as fi avut-o pe ea, as fi ramas la acelasi nivel tehnic (adica 0), as fi renuntat de mult la ideea ca eu as putea canta in public fara sa-mi fie rusine de cum imi suna vocea si mai ales, de ce ar crede ceilalti despre mine. Eu as fi facut karaoke in continuare singura la mine acasa, cu teama, cu rusine si fara tehnica, nereusind sa tin pasul cu scrisul ala colorat care ma enerva si ma facea sa renunt imediat. A, da. O alta boacana tampita de-a mea. Renuntam. Cum nu ma pricepeam, cum dadeam de greu, inchideam si faceam cu totul altceva. Atata rabdare cat a avut ea cu mine si atata dedicare, implicare si iubire, n-am vazut la nimeni. A, eu sunt si grea de cap. Si pot intelege sa nu ai rabdare cu mine. Dar ea avut rabdare si cand eu nu mai aveam. Ea ma incuraja cand ajungeam pe culmile depresiei, plangeam si o luam de la capat (acum imi vine sa plang). Cate creioane a batut in biroul ala al ei ca ma si mir ca n-are gauri. Erau cursuri in care simteam ca imi plesneste creierul de oboseala, si ca nu mai rezist. Un curs de doua ore il resimteam ca dupa 8. Si eu si ea. Si mai faceam un pas mic. Si mai vedeam o evolutie. Si se mai intampla ceva care ne bucura, si tot asa. Toate astea ca sa ma ajute cu ritmul. Cu vocea. Cu intonatia. Cu increderea. Cu tot. Tot ea a fost langa mine sa-mi fac primul tatuaj. Sa-mi tatuez un metronom care sa-mi aminteasca tot timpul de pasii extraordinari pe care i-am facut inainte. Sa-mi aduca aminte sa bat din picior cand cant pentru ca, ce sa vezi, acum pot face asta. Adriana care nu era in stare sa bata din picior in timp ce canta, acum poate. De aceea cred ca tatuajul asta nu il voi regreta niciodata. Nu are cum. Face parte din ceea ce sunt eu acum. O persoana ritmica!
Si ea a fost langa mine in tot acest timp. Ea se numeste Elena.
Da, este un metronom. Minimalist. Nu ai zice ca e unul. Dar e. Intr-o forma simplista si aproape indescifrabil. Si e doar pentru cunoscatori. 🙂
Adriana Girnet 
Lasă un răspuns