Cautari.

Intr-o singura saptamana s-a intamplat ca doi oameni sa aleaga sa plece de aici. De aici inseamna din lumea in care traim cu totii. Mult prea necunoscuti mi-au fost pentru a-i plange, ar zice altii. Chiar si eu m-am gandit la asta. Recunosc, nu am varsat nicio lacrima pentru niciunul dintre ei. Doar am simtit nevoia sa aprind o lumanare pentru ei multe zile la rand. Vestea plecarii lor a starnit un zbucium si o neliniste in sufletul meu. Mi-a adus aminte de experientele mele, de oamenii importanti din viata mea care au ales si ei la randul lor sa plece. Mi-a adus aminte de situatiile limita in care m-am aflat si in care m-am gandit ca sa plec poate fi o solutie. Am avut norocul de fiecare data de a ma gandi la ceilalti, la oamenii importanti din viata mea. La familia mea sau la prietenii care sunt sigura ca ar suferi daca eu as pleca cu sau fara voia mea, mult prea devreme.

Mi se pare un subiect sensibil si greu de expus in public. Am observat ca imi este din ce in ce mai greu cand aflu despre oamenii care dintr-o forma de curaj pe care cei aflati aici nu reusesc sa o inteleaga, aleg sa plece. Nu reusesc sa plang pentru ei insa imi dau o stare de neliniste si de parere de rau, o stare care e mult mai greoaie. Ar fi mai usor sa plang. As descarca toata tensiunea din interiorul meu si as merge mai departe. Dar nu, ca de fiecare data, aleg calea cea mai grea.

Adevarul e ca cei doi oameni nu insemnau nimic pentru mine. Am avut ocazia sa ii cunosc, nu si sa creez o legatura cu ei. Vestea plecarii lor a apasat un buton care exista in mine, un buton care odata apasat, o activeaza pe acea Adriana care poarta cu ea un bagaj imens de emotii pe care le cara in spate fara sa-si doreasca asta. Nu, nu exista varianta de a le pune intr-o cutie si cutia incuiata cu un lacat. Si eventual cheia lacatului sa fie aruncata in mare. (roll eyes)

Mai e si durerea aceea ca realizez cat de neputincioasa sunt de fapt. Ca nu am avut nicio putere sa-i ajut pe cei doi. Nu am putut sa ii ajut pe cei dragi mie care au plecat, ce pretentii sa am sa pot ajuta doi necunoscuti? Dar sentimentul de neputinta tot exista. Si e apasator.

Mi s-a intamplat sa simt ca vreau sa plec. Era o durere in mine atat de mare ca nu mai conta nimic. Nu mai voiam acea durere. Si inca mai am dureri pe care le simt si am senzatia ca nu reusesc sa le fac fata, sa le gestionez. De fiecare data cand apar aceste dureri, aleg sa vorbesc. Cu oamenii cu care am simtit la momentul respectiv sa o fac. Nu voi uita niciodata momentul in care vorbeam cu una din surori pe FaceTime (intr-o perioada oribil de grea a vietii mele), si am inceput sa plang. In momentul in care sora mea a inceput sa planga odata cu mine, am simtit cu adevarat ce inseamna conexiunea dintre noi. Am simtit ca e acolo, parca era palpabila, nu-i puteam contesta existenta. Sora mea isi facea griji pentru mine si suferea alaturi de mine. Cel putin asa am simtit. Pentru mine a fost punctul culminant al conexiunii dintre noi. Pe care nici nu l-am simtit ca ar exista pana atunci dar nici nu ma intrista acest aspect. Era asa, whatever.

Asta e cel mai puternic exemplu pentru mine. Mai este si imbratisarea unei prietene, in curtea casei ei. Am simtit ca este neputincioasa dar ca ii pasa de mine si a fost suficient. Si multe alte momente in care am simtit ca sunt ascultata de anumiti oameni din viata mea. Ca vrem sau nu vrem sa recunoastem, avem nevoie sa ne simtim iubiti pentru a merge mai departe. Este esential sa fii realist pentru o secunda sau de ce nu, sa te minti ca sunt oameni carora chiar le pasa de tine. Daca asta te face sa mergi mai departe, este o minciuna cu folos.

Plecarea celor doi m-a facut sa-mi pun zilnic diverse intrebari: “De ce aleg oamenii sa plece? De ce nu gasesc pentru o secunda acea putere care sa-i intoarca din drum? Ce se intampla cu adevarat in sufletul lor in timp ce zboara? Oare se razgandesc in zborul lor? Oare simt ca au facut o alegere proasta pana sa faca cunostinta cu necunoscutul? Daca voi avea si eu acea secunda in care aleg sa zbor? Ce m-ar opri sa-mi doresc sa zbor?” Da, ma gandesc la lucrurile astea si cred ca lucrul cel mai intelept este sa accept ca am si astfel de ganduri. Sa vorbesc despre ele. Sa vorbesc cu oameni care nu considera nimic gresit in a avea astfel de ganduri. Cu oameni care nu judeca ci incearca sa observe sau sa inteleaga ce se intampla in sufletul celuilalt si astfel, sa ajunga la propriul lui suflet.

E sanatos sa vorbesti despre emotii. In lumea nebuna in care traim, poate ca e singurul lucru care ne mai poate opri dintr-un zbor voit. Pe langa asta , am mai descoperit o cale pe care vreau sa o urmez pentru ca am observat ca parca functioneaza. Dar voi vorbi despre ea intr-o viitoare postare.

Pana atunci, haideti sa vorbim despre emotiile noastre. Despre gandurile cele mai negre care nu ne dau pace, despre fricile noastre. Chiar si despre frica unui zbor voit.

1 Comment

Leave a Comment

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s